Comunicarea medic-pacient

Când şi cum se învaţă?

Dezvoltarea şi exercitarea abilităţilor de comunicare formează o parte integrantă a procesului de formare profesională a unui medic. Din studiile ultimilor ani rezultă că îmbunătăţirea comunicării medic-pacient influenţează în mod direct actul medical, gradul de satisfacţie al pacientului, precum şi reducerea numărului de procese de malpraxis. Din păcate însă educaţia formală pune prea puţin accent pe comunicare, iar studenţii mediciniști nu beneficiază de pregătire în acest sens.

Apar frecvent discrepanțe între mesajul comunicat de medic şi cel primit (descifrat de pacient), chiar dacă este evident că relaţia medic-pacient este importantă şi influenţează orice act medical, de la simpla măsurare a tensiunii până la psihoterapie. Specialiştii care au analizat fenomenul consideră că există o oarecare supraevaluare din partea medicilor a abilitaţilor de comunicare, dar şi o creştere constantă a aşteptărilor/pretenţiilor din partea pacienţilor. Un studiu realizat în Statele Unite a arătat că, în timp ce 75% dintre medici consideră că au comunicat la un nivel mulţumitor, doar 21% dintre pacienţi evaluează relaţia într-un mod similar.

Dincolo de cifre, nevoia de comunicare este evidentă, la fel ca şi cerinţele pacienţilor contemporani de a primi mai multe informaţii şi într-o manieră mult mai bine structurată. Prin urmare, practicienii nu se mai pot baza doar pe abilităţile naturale de comunicare, ci au nevoie de o abordare „ştiinţifică” a procesului de comunicare şi relaţionare cu pacienţii. Aceasta implică cunoştinţe, abilitatea de a obţine informaţii de la pacienţi, capacitatea de relaţionare interpersonală pentru a înţelege şi răspunde la grijile şi emoţiile pacienţilor. Comunicarea nu include doar cuvinte, elementele care contează fiind mai multe: numărul cuvintelor, gesturile şi poziţia corpului, distanţa și poziționarea în cabinet, privirea și fizionomia, empatia etc.

Din păcate, mediul în care se desfăşoară actul medical nu este întotdeauna propice comunicării. Barierele sunt numeroase şi ţin de: lipsa de timp, supraaglomerare, diferenţele de cultură şi sex, anxietate din partea pacienţilor, teama de conflict şi de reclamaţii, aşteptări nerealiste, limbajul prea tehnic etc. Ar fi o naivitate să credem că toate aceste aspect pot fi uşor de depăşit, mai ales într-o ţară ca România. Totuşi, simpla alegere a unor cuvinte potrivite, informarea corectă, tonul calm şi o expresie facială în concordanţă pot avea efecte majore asupra comunicării cu pacienţii. Fără eforturi deosebite, aceste aptitudini și atitudini pot fi însuşite şi aplicate de orice practician în aproape orice situaţie clinică şi pot genera o îmbunătăţire constantă a „legăturii” medic-pacient, care contează enorm pentru rezultatul actului medical.